Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Once Upon a Time in Iraq sau Orientul ca Occident

        de Mihai Ghiţulescu

Există şi un serial britanic cu acest titlu (cam cliché, să recunoaştem!) care priveşte Irakul de după 2000 (invazia americană, Al-Qaeda, ISIS etc.). Aici, vom vorbi însă despre o epocă mai veche, despre anii ’80, în care Saddam era atotputernic şi se războia cu Iranul. Corespunde perioadei în care noi, copiii din 1 Mai, vedeam la tot pasul tineri din ţările arabe, veniţi la Facultatea de Medicină din Craiova. Luând de bună ironia unui bătrân de la bloc, le ziceam nemţi. Era mult adevăr în prostia noastră, căci oamenii aceştia reprezentau singurul nostru contact cu lumea de dincolo. Nu doar blugii lor, dar şi dishdasha (cât se întâlnea) mi se păreau semne de... civilizaţie. Ei aduceau banane, săpunuri, casete şi atâtea altele mult râvnite.

În acelaşi timp, ştiam că unii primeau astfel de lucruri de la rude plecate la muncă în ţările din care veneau studenţii. Dincolo de avantajul material, asta genera, informal, şi un statut social superior. Din partea cealaltă, lucrurile arătau cam aşa: „Ce să le iau, domn’ profesor? Se întreba retoric Gogu, sudorul din Ploieşti. Cercei pentru fata cea mare, un lăţug la baza gâtului pentru nevastă, nişte materiale de rochie pentru soacră şi cumnate, blugi pentru ăla mic şi cam atât, că n-o să cheltui banii pentru toate neamurile care nu se chinuie ca noi, pe aici. Că toţi vin şi se uită să le dai. Până când au apucat-o dracii pe nevastă-mea şi a strigat la ei, «Plecaţi de-aici, milogilor, ăsta îndură arşiţa prin Irak şi voi vă uitaţi doar să vă dea?»” (pp. 44-45). Am mai auzit vorbe asemănătoare de la alţii, care au binevoit să-mi povestească, în anii ’90-2000, despre experienţele lor în diverse „ţări calde”. Dar, deşi hrănit factual destul de bine, imaginarul era incapabil să (îşi) contureze acea lume.

Noroc cu personalul TESA! De fapt, noroc cu „domn’ profesor”!

În 1982, Doina şi Emil Sîrbulescu, tineri profesori de engleză la o şcoală din Craiova, ajungeau în Irak, ca translatori la societatea ARCOM, şi rămâneau acolo timp de cinci ani, mai întâi pe şantierul unei fabrici de ciment, la Al Qaim, pe graniţa cu Siria, în plin deşert, iar în perioada finală, la sediul din Bagdad. Erau complet lipsiţi de experienţ㠖 „nu călcaserăm niciodată pe un şantier de construcţii şi nu aveam habar de structura de conducere” (p. 31) – şi nici nu îşi imaginau ce aveau să facă la noul loc de muncă. Au învăţat repede, din mers, şi au devenit „elemente de bază”. Rolul traducătorului de engleză era esenţial în acel babilon, în care românii aveau de-a face nu doar cu localnicii/ beneficiarii irakieni, ci şi cu oameni de toate naţiile, veniţi şi ei la lucru. În plus, în stilul de acasă, văzând lumea c㠄se descurcă”, au ajuns să facă o mulţime de alte lucruri – hârţogărie, dar nu numai – în afara „fişei postului”. Citind, ai impresia că foarte greu se putea realiza ceva fără ei, ceea ce se confirmă prin faptul că, la un moment dat, când experienţa lor irakiană părea să se fi încheiat, au fost ceruţi înapoi de partener. Peste toate acestea, din proprie iniţiativă, Emil Sîrbulescu şi-a asumat şi misiunea de cronicar.

Din însemnările de atunci a ieşit cartea de acum, splendid scrisă, cum, de altfel, era de aşteptat de la un profesor oltean de literatură britanică şi americană. Se poate citi ca un jurnal de călătorie, autorul realizând descrieri plastice, fiind foarte atent la diversele aspecte culturale şi, mai ales, evident pasionat de Orientul Antic. Aici, trebuie să recunosc că empatizez cu bieţii şoferi care trebuiau să îi facă pe plac, vizitând situri, mai mult sau mai puţin cunoscute, când ar fi preferat să umble după chilipiruri prin vreun bazar. Dacă ar fi trebuit să îl urmez, m-aş fi mobilizat doar cu gândul că merg pe urmele Agathei Christie. Cu toată îndărătnicia mea, trebuie să recunosc şi că naraţiunea profesorului Sîrbulescu este nu doar consistentă, ci şi stimulativă. M-a făcut să citesc – e adevărat, doar din dicţionar – mai multă istorie antică decât am citit în ultimele două decenii. Nu mai zic că am stat cu harta Irakului alături, pentru a-i urmări traseele. Nu puteam să nu ştiu cum se ajunge din deşertul în care „copleşit de spaţiu, strivit parcă de aparentul infinit, cauţi cu înfrigurare puncte de sprijin” (p. 29) la „Sulaymaniyah [în Kurdistan, n. M.G.], unde avem senzaţia că suntem la Predeal” (p. 193). Poate că aş fi dat skip la multe plimbări dacă nu ar fi fost îmbibate cu un umor foarte fin, British altoit olteneşte, parcă! Dar cum să nu te duci „cu Petrică la Babilon”, să vezi cum „un grup de nuntaşi fac poze cu ginerele şi mireasa îmbrăcaţi corespunzător chiar la poarta placată cu mozaic albastru a zeiţei Ishtar, cam ca la Poarta Sărutului, doar că lipseşte primarul de la Târgu-Jiu” (p. 221)? Cum să nu te entuziasmezi când „pentru prima dată o maşină de salvare românească marca TV, produsă de uzinele Autobuzul din Bucureşti, parchează la porţile oraşului [Hatra, n. M.G.] unde a bătut cândva (fără să fie primit) şi împăratul Traian” (p. 213)? Nicio grijă în privinţa salvării! Pur şi simplu, autorul nostru nu a găsit altă maşină pentru excursia la Ninive.

Şi peste toate vine Bagdadul, cu toate istoriile şi legendele lui, cu aleile care „roiesc de cumpărători”, dar şi cu „tumultul vieţii moderne, pe străzile aglomerate... din care se înalţă, dominatoare, autobuzele roşii englezeşti” (pp. 278-279). Renunţ la city trip, pentru că oricum am ocolit prea mult până să ajung la ceea ce mă interesează.

Românii care, în negrii ani ’80, doriseră şi reuşiseră să ajungă (măcar) în Irak, cei care „erau în străinătate şi parcă nu erau” (p. 161). Îi vedem mai întâi în colonia de la Al Qaim. „Construită pe un teren în pantă, colonia seamănă mai degrabă cu un sat de vacanţă decât cu o cazarmă militar㔠(p. 39). Avea dotări inimaginabile în România la acea vreme – inclusiv bazin pentru înot de dimensiuni olimpice şi teren de tenis cu nocturnă. Îns㠄totul semăna cu o uriaşă cazarmă din care uneori obţineau permisii să meargă la piaţă, iar la expirarea convocării se puteau întoarce acas㔠(p. 161). Pare o contradicţie cât Casa Poporului sau, dacă vreţi, cât Ziguratul din Ur. Nu e deloc aşa. Oamenii plecaseră de acasă ducând după ei – de voie, de nevoie – multe probleme, inclusiv „centralizarea activităţii, controlul prin organizaţia de partid, supravegherea mai mult sau mai puţin discretă din partea organelor de securitate” (p. 169), din cauza căreia „toată lumea suspecta pe toată lumea, aproape fără să îşi dea seama” (p. 172). Câştigau mai mult decât în România, dar tot puţin – „acordul global” era o belea şi pentru „irakieni”. Pe de altă parte, ajunseseră într-o ţară condusă, de asemenea, dictatorial. Saddam era în tot şi în toate şi, în plus, războiul cu Iranul se simţea în viaţa de zi cu zi; oricând putea cădea o rachetă într-o zonă populat㠖 merită notat că erau „rachete de fabricaţie sovietică, nu foarte performante, vândute iniţial Libiei şi apoi cumpărate de Iran” (p. 290). Cu toate acestea, senzaţia era de mai bine, măcar pentru faptul că se puteau procura mai uşor mâncare, băutură (bere de multe feluri, whisky, barak „tradiţional” ş.a.), varii „bunuri de consum” şi mai puteau face câte un mic business. Chiar în perioada târzie, când şi în Irak se creaseră probleme de aprovizionare, era mai bine decât în România. Autorul nota despre o „coad㔠din Bagdad: „Parcă aş fi la Craiova. De fapt nu este chiar ca la Craiova, pentru că se vinde simultan la trei ghişee: unul pentru femei, altul pentru bărbaţi şi al treilea pentru militari”. Plus c㠄limita este de 20 de pui pe persoan㔠(pp. 277-278). Aşa se face c㠄restricţiile prin care treceau cei de acasă erau aproape uitate”, că oamenilor li se părea nepotrivit să se plângă de noile lor necazuri, gândind chiar c㠄s-ar fi cuvenit să avem un sentiment de culpă, ori să ne fie ruşine de aceste plăceri nevinovate” (p. 158). Pentru ei, Irakul era şansa la un pic de Occident, atât cât se putea fără să se rupă complet de casă. As Western as it gets...

Schizoidia nu putea fi neutralizată decât printr-un umor sănătos. „Exploziile, alarmele aeriene sunt realităţi pe care nu le putem nega, chiar dacă reacţia noastră capătă uneori o notă de umor... Ce altceva am putea face în aceste condiţii? Facem haz de necaz şi încă ne mirăm că astfel de experienţe, sau relatarea lor, nu îi impresionează pe cei care ne conduc şi care ar trebui să fie preocupaţi de soarta noastr㔠(p. 294). Cred că tocmai relatarea cu umor şi aparenta relaxare făceau ca receptarea din exterior să minimalizeze gravitatea situaţiei, unii având chiar impresia că viaţa românilor plecaţi la muncă în afara ţării era o permanentă distracţie şi învârteală pentru bani. De multe ori, citind m-am gândit la M*A*S*H – pentru cei foarte tineri sau necinefili, faimoasa comedie cu un spital de război, în care râsul e cel mai eficient paliativ.

Chiar autorul îşi dă seama c㠄răsfoite peste ani şi ani, albumele de fotografii pot da impresia unei petreceri continue” (p. 157) şi c㠄lipsesc imaginile cu râul uman care se îndrepta spre fabrică... chipurile aspre ale muncitorilor... sau frământările interioare consumate în intimitatea iluzorie a barăcilor şi calculele interminabile menite să găsească formula cea mai potrivită pentru a aduce un plus de bine familiilor din ţar㔠(pp. 257-258). Ce alt avertisment că imaginea despre trecut este întotdeauna parţială şi mai mult sau mai puţin înşelătoare!?!

Nr. 07 / 2023
Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2022

Nominalizări la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2022

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

„Însinguraţii” şi învăţământul
de Gabriel Coşoveanu

Poezii de altădată

Bestii la chiup
de Cătălin Pavel

Comunicate

Solitar de duminică (2)
de Gheorghe Grigurcu

Reformă şi stabilitate
de Nicolae Prelipceanu

Once Upon a Time in Iraq sau Orientul ca Occident
de Mihai Ghiţulescu

Elefantul din încăpere: singurătatea
de Cristian Pătrăşconiu

O contradicţie unilaterală
de Dumitru Ungureanu

Poezia confesivă sau cum să ajungi unde trebuia
de Gela Enea

Netulburata voință de inocenţă
de Silviu Gongonea

Brâncuşi rememorând în spiritul Parisului
de Gabriel Nedelea

Despre singurătate şi alţi demoni
de Gabriela Gheorghişor

Numărătoarea morţilor Revoluţiei a fost greşită
de Varujan Vosganian

Barasch a fost nu doar un medic care a profesat în România, ci, în egală măsură, un om de ştiinţă european care a încercat să explice pe înţelesul tuturor ideile şi \ teoriile noi şi complicate ale savanţilor din întreaga lume
de Lidia Trăuşan-Matu

Lucruri, vremuri, oameni, iţe
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Jurnal de campanie (aprilie-mai, 2007)
de Adrian Alui Gheorghe

Spre mâlul traumatic al inimii („un bisturiu de lumină în căutarea tumorii”)
de Ilona Duţă

Poeme
de Gheorghe Vidican

Albastru, albastru, catifea –estetizarea răului
de Daniela Firescu

În apropierea lui Ion Vianu
de Ioana Ionescu

Autoficţiunea şi refuzul complicităţii cu sine
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Librăreasa din Paris
de Kerri Maher

Alexandru Rădvan
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri